Incă din cele mai vechi timpuri mierea de albine a reprezentat o sursă foarte importantă de hrană pentru oameni, fapt dovedit prin descoperirea unor picturi rupestre datând încă din paleolitic (de ex. pictura rupestră din Peștera Păianjenului din estul Spaniei). La început ei culegeau fagurii cu miere din scorburile arborilor cu mari riscuri din cauza înțepăturilor, folosind apa pentru apărare. Mai târziu, o data cu descoperirea focului, fumul s-a dovedit un protector mai bun contra agresivității albinelor. Aşa a început vânătoarea cuiburilor de albine, îndeletnicire care a durat milenii şi care se practică şi azi în unele zone din Africa şi Asia.
Cu timpul, strămoșii noștri au observat comportamentul albinelor, felul lor de viată și au căutat sa le aducă aproape de locuințele lor, construind primii stupi primitivi (în nordul Israelului au fost descoperiți aproximativ 30 de stupi, repartizați pe trei rânduri datând din secolele X-IX î. Hr.).
Mai târziu, o serie de mărturii arheologice atestă utilizarea de către civilizațiile antice a produsele stupului atât în scop nutrițional, cat și medical sau chiar în cadrul diferitelor ritualuri religioase. Două fragmente scrise în limba sumeriană, datând din anii 2100-2000 î. Hr., sunt cele mai vechi documente referitoare la miere.
Se pare că babilonienii au continuat sa folosească mierea în medicina, iar în Egiptul antic produsele apicole aveau numeroase întrebuințări. Astfel, preoții utilizau miere și ceara în cadrul diverselor ritualuri; de asemeni, într-o piramida s-au descoperit dovezi conform cărora egiptenii conservau fructele în miere, iar în câteva papirusuri se menționează folosirea mierii în scopuri terapeutice sau cosmetice.
Prin studierea diferitelor manuscrise aparținând civilizațiilor străvechi din India și China s-a aflat ca mierea și ceara apar în compoziția produselor destinate vindecării. Relevant este și faptul ca, în jurul anului 1400 î. Hr., un renumit medic din India antica cunoștea opt sortimente de miere, fiecare dintre ele având diferite proprietăți tămăduitoare.
Cele mai vechi mărturii privind stupăritul și producția de miere datează din Grecia antica. Astfel, de la Aristotel (384-322 î. Hr.), prin tratatul sau numit Historia Animalium, aflam ca ceara si propolisul, de exemplu, sunt recomandate ca remediu în tratarea rănilor. Tot Aristotel este cel care consemnează o legenda conform căreia albinele se nasc din cornutele moarte. Aceasta era de fapt o credință destul de răspândita în lumea antica (și nu numai: aceasta tradiție o regăsim mai târziu în versiunea Talmudului din sec. V și VI d.Hr., apoi în sec. X d.Hr. in Geoponica bizantine, fiind preluata și de autorii renascentiști ai sec. XIV: Konrad von Megenberg, Petrus de Crescentiis in Ruralia Commoda sau Michael Herren). Ca delicatesa, mierea era servită doar la ospețe, fiind considerat un produs de lux, la care oamenii de rand nu aveau acces.
In perioada expansiunii romane, numeroși învățați ai timpului, cum ar fi Plinius cel Bătrân (24-79 d.Hr.), vorbesc despre diversele utilizări ale cerii în medicina, în cosmetică, în fabricarea tăblițelor de scris, ca mijloc de iluminat casnic s.a.m.d..
Lui Herodot (485-421î. Hr.), “părintele istoriei”, ii datoram primele mărturisiri privind practicare apiculturii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Asfel, în drumul sau către Sciția, acesta a aflat de la tracii de pe malul sudic al Istrului (Dunărea) ca „pământurile de dincolo de apa nu pot fi călcate cu ușurință din cauza mulțimii albinelor care nu dau nimănui indemn sa pătrundă pe acele meleaguri”. O confirmare în sensul răspândirii apiculturii în civilizația geto-dacica o avem și de la Xenofon (430-355 î. Hr.)care ne spune ca ”… hrana geţilor constă în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat, şi foarte puţină carne , căci credința în Zamolxes îi oprea”. Dupa cucerirea teritoriilor geto-dacice de către romani, apicultura cunoaște o ampla dezvoltare.
In ceea ce privește perioada medievală, există numeroase izvoare istorice care s-au publicat în volumele Documentele Ţărilor Române A, B şi C și care menționează existența unui comerţ activ cu bunuri alimentare, așa cum au făcut şi strămoşii lor mai înainte. Printre aceste produse, miere şi ceara de albine ocupau un loc de frunte. De la cronicarul sirian Paul de Alep (1627-1669), aflat în vizita prin Moldova, aflam câteva informații interesante în ceea ce privește consumul de mied (hidromel):”(…)ei nu întrebuințează nici vin, nici ulei, afara de sâmbăta și duminica, dar ei beau must de mere. Iar pentru noi domnul a pus sa ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, caci în toată tara nimeni nu bea apa goala, afara doar de câțiva.”
Ca o concluzie putem spune că folosirea produselor apicole ca hrană, băutură, în medicina, în scopuri de conservare sau în diferite ritualuri religioase a început odată cu Homo Sapiens și a continuat pe măsura evoluției speciei umane. Descoperirea zaharului (din trestie și sfecla) a condus la mutații majore în ceea ce privește consumul de miere, fiind primul caz în care un produs animal este înlocuit de un produs vegetal.
In ultimele decenii se poate vorbi despre o modernizare apiculturii care, prin mecanizarea lucrărilor, revoluția tehnicilor de producere și prelucrare a mierii, apariția vehiculelor ce facilitează transportul stupilor, a făcut ca producția de miere sa crească.
Sursa foto: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Lithuania_Stripeikiai_Honeymaking_Museum.jpg